Reprezentativ

Psalm de mulțumire

Cum faci tu, viață, să-mi aduci în dar
Un car plin de lumină îmbrăcat în jar?
Focul nostru spune că vrea să fie-aprins.
Mereu privesc în ele – gânduri ce le-am stins.
Și stau și-ntreb: „La ce folos ești tu,
Dacă ți-e goală fața de zâmbet și-mpromptu?”
Mi-ai adus sensibila acordului dorit,
Plină-i compoziția de artă ce-a sporit.
Haide tu, viață, mi-ești atât de dragă!
Nu fi necăjită de timpul ce-o să treacă.
Azi e ziua-n care trebuie să te bucuri
De liniștea din zare și de-ale lui săruturi
Căci asta mi-ai adus și veșnic nu te cert,
Lumina mi-e aproape – visul meu alert.
Pentru clipele de astăzi timpul s-a oprit
Și mâna lui cea dragă m-a încolăcit.
Surâsu-i cald și plin de gânduri m-a întâmpinat
În darul lui prea blând e Raiul cel visat.
Viața mea iubită, mulțumescu-ți ție-n veci,
Trăiesc în veac pământului căldură ce-o dezlegi.
Iar ție, lumina mea dorită, îți scriu numai atât:
Te-aștept să-mi vii din nou la pieptu-mi amărât.

Marea mea dragoste

Marea mea dragoste cu ochi adânci
Și un albastru-n degrade cu stânci,
Privitu-m-a cu-abisul nepătruns
Al unui val impunător și deloc ascuns.
Ziua-ntreagă mă răsfață cu-ale ei chemări
Și mă-mbată-n ale largului comori și desfătări!
Noaptea iar mă cheamă s-o privesc cum nonșalantă
Își revarsă pătura-nspumată și vocea-i penetrantă
Spre-nțelegerea umană asupra veșnicei puteri
Și asupra neputinței mele.. o pierd printre averi.

Marea mea iubire, cu ea o-mpărtășesc
Și tainic energia-i port în mine și-o slăvesc.
Marea mea iubită, nu știi ce muză-mi ești…
Întreaga-mi viață te admir și-ți ascult din vești.
Valurile-ți sunt cele mai dulci sfaturi,
Nepătrunsul tău abis ascund mii de straturi
În care se ascund sărutări și lacrimi
Însoțind cu simfonia-ți largă de pătrimi punctate
Cerului îi cânți duios baladele uitate
Iar praful din adâncul tău formează un tablou
Parcă aruncat pe undeva într-un vechi birou
Și închis cu lacăt ponosit de-argint poros
Cu cheie ruptă, ruginită, fără de folos.

Unde-mi ești?

Pe unde-ți poartă pașii urma celor ce-au trecut?
În taine-adânci s-a risipit clipa noastră-n vânt
Și păcatele de-au fost, trecut-au fără milă
Răstignind un „bun-rămas” calm și fără vină.
Romanțele au devorat suflete în șoaptă;
În van ele s-au cununat și-s uitate-n poartă
Iar praful timpului apune în zăvoare grele
Și lacăte atârnă crunt agățate-n piele
Asemeni unor sărutări pierdute-n abis.
Amintiri scrâșnesc din dinți trezite din vis
Și mirate ne privesc și-s nedumerite…
Pierdut-au clipe ce-au rămas în veci nedespărțite.
Poate că printre trăiri găsim cuvinte aspre…
Căpăstru pus-am azi din nou gândurilor noastre.
Și visul zace între flori aruncate-n glastre;
Zac uscate-n rădăcini, nu mai înfloresc,
Amărâte în suspin ele se-ofilesc.
Iată noaptea cea pustie așternută-n noi
Și tăcerea-i apă vie scursă după ploi:
Picurate-s pajiști aspre cu atingeri moarte
Și-n noroi se zbat iar pași tocmai de departe.

Interludiu de mângâieri lacome

Sânziene nervoase cu frunze subțiri serveau drept martore ale unui tablou îmbibat în sărutări apăsate. Copacii delicați formau bolta de umbră geloasă ce cădea peste sânii fermi, eliberați de materialul ce era așezat încleștat în jurul lor, iar vântul înfioară carnea umedă.
Ea tremura în timp ce el îi săruta colțul gurii întredeschise și lobul fierbinte al urechii. Stol de stele scânteiau discret deasupra lor printre siluetele frunzelor lungi și dese, acoperind coapsele împletite cu îndemânarea dobândită în nenumăratele opriri ale timpului în favoarea unei adânci contopiri.
Modelând curburile trupului cu atingeri hotărâte, se trasează fin parcursul degetelor printre cărări imaginare.
Priviri adânci ce dominau printre sclipiri de năzuință străpung precum săgeți ale căror traiectorie se întrevede cu precizie.
Tălpi spălate în mângâierile sărutărilor timide, inspirul în sincron ale aceleiași dorințe și îmbrățișări bogate cu pledoaria unei plăceri nevinovate; greieri ce îngână cântul zemos al pasiunii, iar lumina lunii servește drept sfeșnic încărcat cu lumânări ce sfârâie în ciuda timpului.

Nespusă poveste

În largă depărtare ne-ncetat priveai,
Admiram în taină visul ce-l credeai;
Respiram în șoaptă micul nostru Rai
Prefăcut în valuri și calde nopți de mai.
Marea cea tăcută spăla nisipul fin
Modelând speranțe în zilele ce vin.
Îmbătați cu plăsmuiri și cu dulci săruturi,
Calde mângâieri, lăuntrice-așternuturi.
Tăvăliți prin calde ploi în veșnice tributuri
Mă ai la pieptul tău și simt cum luna crește
Prefăcând clepsidra noastră-n nespusă poveste.
De vie desfătare și prin alintări,
Ființa mea te cheamă din veșnice uitări
De lume, timp și vorbe; așa sălășluim
În mărunte clipe în taină le dorim.
Te văd zâmbind în zare și ochii tăi se miră
De vraja lunii-n noapte și tandre licăriri
Deslușite-n versuri cu adânci trăiri.

Esențe tari în sticluțe mici

O vorbă din bătrâni spune că esențele tari se țin în sticluțe mici. Așa este. Cu cât trăirile adânci ce-ți fac carnea să se înfioare de plăcere, trupul să se piardă printre freamăte, iar spiritul să zboare liber peste câmpiile înșiruite ale cotidianului nu se petrec constant sau permanent, omul le poate valorifica cu mai mare ușurință. Adeseori, individului i se urăște cu binele, iar rolul suferinței propulsează experiența vieții către un tărâm consecvent și destul de echilibrat în raportul definit „plăcut-neplăcut”. Dar ce ne facem atunci când golul din noi tânjește după trăiri nemărginite ale frumosului, după un elixir al vitalității? Proiectăm amintiri puternic ancorate în adâncul ființei și sperăm să trăim din nou, să renaștem într-o altă formă care ne este parțial necunoscută, dar în esență vom recunoaște apariția acelor trăiri ca fiind cele după care năzuiam pierduți în abisul necontenit al banalului.

Străpunsă de-un tablou al naturii

Îmbrățișarea plină de candoare a Soarelui și muzica naturii mă fac să mă desprind de propriul ego. Acest întreg tablou al celei mai divine forme de artă brută este bine conturat cu norii parcă pictați din dorința de a putea oferi oricărui muritor de rând ocazia plăsmuirii unor entități, sau poate pentru a se reflecta în ei povești întregi. Totodată pot reflecta amintirea celei mai frumoase povești împărtășite prin nenumăratele forme ale artei bine impregnate în propria-mi ființă. Sau pur și simplu, pot fi atât de frumoși și profunzi în simplitatea lor.

De multe ori, oamenii denigrează valoarea cu așteptări care generează dezamăgire. Ar fi mai simplu să luăm ca atare și să prețuim obiectiv fără așteptări. Iar dacă acea prețuire devine subiectivă în starea ei neșlefuită, lipsită de filtrele așteptărilor modelate de către individ în sine, n-ar mai fi încrâncenare și am învăța să trăim fără teamă și recunoscători pentru clipa prezentului.

Monolog

Șed la masă cu tăcerea. Noi două, în contextul unei discuții între privirile sufletelor. Până când evadează din sinea-mi întrebări. Ce ne costă să fim sinceri? Ce putem pierde în ființă în momentele expunerii unei aprecieri nevinovate față de un individ, de arta sa, de munca sau dăruirea, sau ce știu eu..?! Poate și față de existența lui în simplitatea sa. De ce sperie sinceritatea, de ce ne este teamă de vulnerabilități? Oare asta propulsează spre o teamă de noi înșine? Probabil. Dar de ce? Tot noi suntem, până și în momentele în care devenim vulnerabili. Alegem să trăim cu inima închisă și să refuzăm să privim spre cotloanele inimii, acolo unde se ascund emoțiile în cea mai pură stare a lor, iar atunci când ele ies la iveală, le fabricăm și ajungem la un produs finit total „șlefuit”. Nu vrem să fim percepuți sensibili. Modelăm in noi măști de lut pe care le tot schimbăm între ele pe parcursul vieții… Toate astea de teama de a ne expune sensibilitatea, trăirile și emoțiile în stare brută. Ne miră când suntem apreciați într-o lume plină de suflete rătăcite. Stăm încrâncenați în bula noastră de sticlă plină de inhibiții, constrângeri și limitări ce servește drept scut împotriva unei posibile suferințe. De ce ne temem de suferință? Are și ea rolul ei în drumul nostru, iar noi nu realizăm importanța acesteia în formarea noastră umană.
Desigur.. Acest monolog nu a fost întrerupt de către partenera cinei mele, tăcerea. Joacă rolul unui bun ascultător!

Ploaie înstelată

Privit-am lung spre cer odată
Spre o ploaie înstelată.
Una a fost steaua mea;
Așa am consimțit cu ea
Căci în zori la răsărit
Se oprește și venind
Tocmai între noi topind
Timpul unei zi de vară
Întâlnind întâia oară
Focului văpaie sumbră.
Soarele ne-o ține umbră
În ziua ce-are să ajungă
Asfințitul pentru doi.
Și-are să se scurgă-n noi
Surâsuri în mii de ploi
Ale dansului vioi
De pe-ntreaga boltă-naltă.
Alegând o stea ce saltă
Și sculptează cu o daltă
Dorului fiind unealtă
Și tăcerii lung catarg
Al vaporului din larg
Ce urmează vântul viu
Și evită un pustiu
Al poveștii dintre noi.
Așteptând ca-n perne moi
Să visăm la steaua noastră,
Gânduri zboară pe fereastră.
Mângâieri și-atingeri vii
Se afundă în pustii
Iară sufletul îți cere
Să mă porți din nou la stele
Și să-i cânți iar din odaie
Dezmierdând un vis prin ploaie.

Dacă

Urăsc să-mi fie teamă de plecarea ta
Când inspirația mea mă-ndeamnă
Să fii părtaș la ea.
Dacă ai să pleci, o să-ți trimit în dar surâsul meu
Și clipele în care te priveam ca pe un Zeu.
Poți lua cu tine-n lume și fiorii cei din urmă;
Când privești spre ei, vei vedea cum viața curmă
Povestea noastră vie și plină de culoare
Și-atingeri generoase.. se pierd și ele-n zare.
N-am să-ți mai fiu floarea pe care-o adorai
Și nici tu pământul care îmi aflai
Creșterea petalelor cu sărutări gingașe,
Cu dulci chemări în noapte și vorbe ce-mi șopteai
În taina nopții mute când tu mă dezmierdai
Și-mi spuneai cu trupul ceea ce-ți doreai.
Dacă ai pleca ți-aș cere-un ultim dar:
Poartă-mă în suflet fără de amar
Îmbrăcat cu-apusul zilei de cleștar.

De dragul tău…

Când m-ai atins întâia oară bujorii-mi erau calzi,
Ochii-mi erau plini de freamăt; acum în ei te scalzi.
În mine zaci etern în clipa ce-o trăiesc
Și sufletu-mi tresaltă; vreau ca să-ți vorbesc.
Să-ți spun cum viața-mi cântă despre ochii tăi,
Fiorii mă frământă de dorul cel dintâi.
Să-ți șoptesc în visul nostru de amor nebun
Că ființa-ntreagă-mi vrea trăire de lăstun.
Să zburăm prin gânduri și printre culori,
Să simțim viața fără a fi datori.
Pentru acele clipe eu m-aș sacrifica
De dragul sărutării ce-n taină apărea.
Vino-n calea mea și luminează-mi cerul!
Sărutările adânci le simt în mii de feluri
Și-mbrățișările nebune în nopțile albastre
Dau naștere flămândă sufletelor noastre.
Stăm și căutam cuvintele-n sublim,
Râvnim la o izbândă ca timpul să-l oprim.

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe